| HELL |
| Duminica 22 octombrie , ora: 20.00 |
|
|
de Lolita Pille
cu:
Antoaneta Cojocaru - Hell
Cristi Iacob - Andrea
Ela Ionescu - Sibylle
Rodica Ionescu/Raluca Oprea - Chloe
Cuzin Toma - Vittorio
Maria Teslaru - Mama lui Hell
Orodel Olaru - Tatal lui Hell
Hell este un roman de atmosfera; adica faptul ca stii sfarsitul nu stirbeste din valoarea cartii. Daca cumva aveam vreun dubiu, mi-a confirmat-o citatul de pe coperta 4, in care este dezvaluit exact finalul: “Barbatul pe care il iubeam a murit acum trei luni”. Pe langa faptul ca este un spoiler, citatul are un neajuns mai mare, acela de a crea o imagine despre roman cu totul neadevarata. Coperta 4 emana dragoste, insa continutul este departe de a face asta.
Romanul este o suita de descrieri ale noptilor celor bogati. O fata bogata este si Hell, minora la inceputul romanului, al carei nume il aflam abia mai tarziu, pe care nici macar nu o cheama Hell, ci Elle, dar care s-a gandit ca “Hell” ar exprima mai bine starea in care se gaseste.
Despre ce stare este vorba? “Sunt o japita. Una de-aia pe care n-o poti inghiti; de cel mai rau soi.” Monologul de inceput al lui Hell continua: “[…] imi pierd mai mult timp aranajandu-mi unghiile, prajindu-mi soriciul in bataia soarelui,[…] zgaindu-ma la vitrinele de pe Rue du Fabourg Saint Honore (strada pariziana pe care se afla magazinele celor mai mari case de moda) decat va petreceti voi muncind ca sa legati doua-n tei. Sunt cel mai pur produs al generatiei Think Pink si crezul meu este: fii frumoasa si consuma”, dand dovada de o blazare rar intalnita: “E bestial sa varam in nasul saraciei tepene si virtuoase abundenta si decadenta noastra”.
Ce face Hell? Petrece ore in fata sifonierelor pline pentru a se hotari ce tinuta sa adopte pentru iesirea in oras cu prietenele, care se repeta seara de seara, de cativa ani. Merge in cate trei cluburi pe noapte, in care intalneste aceeasi oameni superficiali ca si ea, barfeste, bea litri intregi de alcool, se imbiba cu toate “prafurile” care ii cad in mana, danseaza frenetic, face sex cu oricine apuca, ajunge dimineata acasa, vomita tot ce a inghitit cu o seara in urma, doarme si apoi o ia de la capat.
Aceasta este Hell, bogata, sfidatoare, dispretuitoare, extravaganta, drogata si alcoolica de la 15 ani. Doar ca mai este intr-un fel: lucida; mai lucida decat oricare dintre cele 500 de persoane al caror numar de telefon il are, dar pe care nu le suna niciodata. De fapt realizeaza in ce mocirla traieste, este constienta de superficialitatea celor din jur, pe care vrand-nevrand o adopta la randul ei, dar continua sa traiasca in acelasi mod. Asta pana cand intalneste dragostea.
Traieste cu Andrea, corespondentul ei masculin, sase luni de fericire. Fara droguri, fara alcool, fara asa-zisi prieteni, fara cluburile obisnuite. Doar ei doi, departe de lumea dezlantuita a Parisului. Asta pana cand Hell se sperie. Se sperie de banalitatea care ar putea deveni relatia lor, nu are incredere in iubirea dintre ei doi si cade din nou prada viciului. Iar Andrea o urmeaza, pentru a-i fi aproape. Pana cand relatia atinge limita de jos a degradarii si se despart.
Sentimentele insa nu se schimba. Doar ca le este prea frica sa faca primul pas; le este frica sa nu para slabi, frica de un refuz, de dispretul celuilalt, frica de a se vedea in stare sa renunte la tot, din iubire. Pana cand este prea tarziu. Hell si Andrea simt pe pielea lor consecintele pe care le are fuga lor de iubire, care nu cere mai mult decat sa fie primita si impartasita.
Romanul nu este unul frumos. Este scris/tradus cu o cruzime incredibila fata de cititor, care nu este menajat in nici un fel; un asemenea stil de viata, descris pana in cel mai mic detaliu, ingrozeste. Hell este o lectie - despre CE ajungi cand cazi prada drogurilor si alcoolului si despre CE ajungi atunci cand refuzi Iubirea.
sursa: bookblog
Lolita Pille (ca si corespondenta ei romanesca) este o “nimfeta” intr-ale scrisului. Hell a fost conceput la 19 ani, dupa ce Pille citise 199.000 a lui Frederic Beigbeder si cand abandoneaza studiile pentru a-si face debutul in literatura.
Hell este numele personajului principal (pe care-l aflam de-abia dupa 50 de pagini de roman), nume “cosmetizat” (>Elle), transformat de posesoare pentru a fi in perfecta concordanta cu viata dezordonata, plina de excese pe care o duce, viata pe care o detesta, dar din mrejele careia nu se poate sustrage. Hell este, in ultima instanta, infernul pe care naratoarea si-l asuma si il cauzeaza ei si celorlalti.
Progenitura de bani gata, Hell ne introduce in lumea jet-set-ului francez, in lumea femeilor frumoase si “monogramate”, unde Dior, Gucci sau Guerlain sunt la ordinea zilei, unde drogurile, bautura si localurile scumpe si exclusiviste se integreaza perfect in stilul de viata dezlanat al tinerilor. Pe scurt, o imagine desprinsa din “The fabulous life” de pe VH1.
Si totusi atat de trash… Credincioasa motto-ului: “Sunt cel mai pur produs al generatiei Think Pink si crezul meu este: fii frumoasa si consuma”, Hell se distanteaza de prietenii sai prin luciditate: “Port blestemul luciditatii. Ochii mintii mele, larg deschisi asupra vietii, contempla vidul”. Tanara realizeaza cat de pustie ii este viata, priveste cu mahnire cum legaturile cu ceilalti sunt compromise inca din momentul adresarii primului “Ce mai faci?”. Cuvintele pe care si le adreseaza personajele sunt ca niste muscaturi in carne vie, totul devine transant (tonul, atitudinile), peste roman planeaza un je m’en fiche-ism deliberat.
Dragostea apare in viata lui Hell in persoana lui Andrea, dublul masculin al naratoarei, la fel de blazat si viciat. Fericire si nefericire, demonii ii atrag din nou in cursa pe cei doi; iubirea nu salveaza ci incetineste trecerea timpului.
Rebeli fara cauza, personajele principale ale romanului se disting prin ceea ce spun ei despre ei insisi: “Oftic lumea pentru ca o urasc. O urasc pentru ca nu este ce voiam eu sa fie. Sunt un idealist, iubesc vechile valori, curajul, abnegatia, onoarea”. Dar nimic, nici o alta atitudine a lor nu ne face sa vedem atasamentul fata de valorile enumerate. Ar putea parea ca ceea ce fac personajele este doar sa vorbeasca despre cum “sa fie” in loc “sa fie” pur si simplu. Si cititorul zambeste binevoitor…
Romanul atrage totusi prin prezentarea onesta a unei ars vitae asumate, complexe, care consta in frivolitatea ocupatiilor cu care personajele isi ocupa timpul, a acelei prise de conscience de care ele se simt sufocate si a unor momente de sensibilitate veritabila cand Hell rabufneste: “De ce nu mai iubesti nimic atunci cand nu mai esti iubit?”
Trei stele din cauza unei iubiri a peine schitate, a personajelor putin conturate si a unei traduceri care opteaza pentru cuvinte si expresii cel putin ciudate: “crasma” (pentru discoteca, local de lux), “pravalii” (pentru magazine de firma), “a tarnosi mangalu’”, “protapita ca o muhaia”.
O carte despre spleen-ul contemporan, despre generatia Prozac si saracii copii bogati.
Ioana Ristea
|
|
| FLIRT |
| Marti 10 aprilie, ora: 20.00 |
|
|
Dupa o idee de Mihai Baranga
Cu: Andreea Paduraru si Mihai Baranga
Scenariu: Andreea Paduraru
Sunet: Adrian Stoica
Coregrafia : Andreea Duta
Pret bilet : 15 RON
|
|
| Cum am mancat un caine |
| Sambata 4 August, ora: 20.30 |
|
|
De Evgheni Grishkovets
Regia: Mihaela Triboi
Cu: Alexandru Nedelcu
Traducerea: Constantin Cheianu
Pret bilet 10 RON
Cum am mancat un caine
|
|
| EXTREM |
| 10 septembrie, ora: 20.30 |
|
|
de William Mastrosimone
Regie Dan Tudor
Scenografie Doru Zamfir
Cu :Cornelia Niculescu
Mirela Popescu, Lia Deaconu si Petrisor Stan
Violatorul:
“ spune-mi ca ma iubesti si ca vrei sa facem dragoste “
Un spectacol realizat in colaborare cu Teatrul AL Davila Pitesti
Rezervari, 3203567
Pret Bilet, 10 LEI
O stagiune începută ciudat şi la… Extrem
O dată cu şcoala, pe 15 septembrie Teatrul Al. Davila şi-a deschis stagiunea, într-o după-amiază în care frunzele, picturale şi roşietice, îşi înscriu cuvinte de rămas bun pe razele soarelui, ca... spectacol alternativ al unei societăţi dihotomice, în care boala roade, iar suprafeţele par tot mai… strălucitoare. Exemplu fiind chiar auspiciile sub care a început stagiunea 2006-2007, chiar… Extrem: emoţia premierei fiind estompată de sinuciderea unui lucrător din teatru, care, din cauza sărăciei, nevoit fiind să facă rate în numele unor… colegi, care au uitat să-i înnapoieze datoriile, s-a văzut în situaţia victimei, în conturul fără de sfârşit al deznădejdii acesteia. A victimei care nu-ndrăzneşte să devină „mai crudă decât agresorul”, pentru a-l cita pe Dan Tudor, regizorul piesei Extrem, scrisă de William Mastrosimone, în 1982, cu care dramaturgul „a dat lovitura” pe Broadway, dar şi pe marele ecran, în 1986 (rolul Maggie fiind jucat în ambele situaţii de Farrah Fawcett).
Începem cu autorul întrucât forţa textului este cea care ţine, cât de cât, în picioare şi spectacolul de pe scena piteşteană. Astfel, William Mastrosimone s-a născut la New Jersey, la 19.08.1947, alternând studiile, pe cele de biologie, cu acelea de la ªcoala Superioară de Arte. Prezenta piesă, Extrem, este cea care i-a oferit prilejul unui succes deosebit, atât în teatru, cât şi în film, mai mult – aceasta „generând o dezbatere publică încrâncenată împotriva violenţei asupra femeilor în Statele Unite”. Dramaturgul a continuat seria succeselor cu piese precum: The Bing Burning Season ori Bang, Bang Youre Dead.
În ceea ce priveşte piesa Extrem, povestea, la prima citire, este simplă şi cotidiană: Maggie este agresată într-o seară de un necunoscut, care intră în casă cu un pretext oarecare şi care nu reuşeşte să-şi ducă până la capăt dorinţa de a o viola şi, eventual, omorî, cum făcuse şi cu alte victime ale sale. Victima iniţială, Maggie, reuşind să-l imobilizeze pe Ronie, violatorul, ajunge la concluzia că nu poate ieşi din situaţia limită în care se află decât omorându-l pe agresor întrucât acesta neducându-şi planul până la capăt, fizic ea nu este maltratată, astfel că o eventuală aducere a cazului în faţa instanţei, cu un avocat Hardward-ian, ar trimite-o pe ea la puşcărie, fără nici o vină, în esenţă. În acţiune mai intră Terry şi Patricia, colegele de cameră ale lui Maggie, care au atitudini comparative cu „prietenii” lui Iov, când acesta este în chinurile groaznice ale destinului. Cele trei sunt manipulate de machiavelismul şi demonismul agresorului ajuns „victimă”, Ronie, care, de la fiecare în parte, reuşeşte să scoată la suprafaţă ce are mai rău. Psihopat postmodernist, familist, dar şi criminal în serie, mascul ce tace şi execută în faţa soacrei şi-a nevestei, dar îşi ia revanşa în faţa unor victime aleatorii, pe care după ce le violează le omoară, savurând în fiecare dimineaţă „comentariile” soacrei asupra „caracterului” ucigaşului din ziare, pe care nu-l prinde nimeni, Ronie este un „bolnav de sex”, macabru în schizofrenia pe care-o poartă-n cotidian, fără ca nimeni să-l „citească”. Dualist ca orice tip demonic, trecând extrem de uşor de la o stare la alta, reuşeşte să demoleze orice încredere în sine, în sistemele de valori – pe care cele trei femei şi le-ar fi putut face până în acel moment.
Maggie, victima care-i vine de hac, este o tânără mediocră, frumuşică, puţin cochetă şi duplicitară, dar şi deosebit de puternică în momentul în care este pusă în situaţia de a-şi domina călăul, de a-i supravieţui. Este tipicul personaj feminin, trăind mediocru într-o societate care nu-i dă şanse prea mari de a savura existenţa altfel, cu o educaţie medie, chelneriţă perpetuă, care-şi pierde entuziasmul şi visurile între hot-dog şi pizza… Ea convieţuieşte cu Terry, o fată fără noroc, violată la vârsta şcolară de tatăl unei colege, care-şi dă seama că „gura lumii” tot pe ea ar condamna-o (dacă ar povesti ce i s-a întâmplat) şi cu Patricia, o tipă care vrea să pară ce nu e, chiar dacă are „studii de psihologie” şi pentru care „a părea”, „a fi cum trebuie” este ceva mult mai important decât viaţa însăşi, canoanele respirând în locul fiinţei. Niciuna dintre „prietenele” lui Maggie nu este în stare să i se alăture, să o ajute, poate tocmai acesta fiind punctul slab (această lipsă de coeziune şi de înţelegere între femei), care determină ca violenţa masculină să ia amploare şi să nu mai cunoască margini, victimele crimelor sadomasochiştilor negăsind nicăieri înţelegere şi milă.
Cam aceasta este povestea piesei, a cărei temă: dihotomia victimă-călău (extreme parcurse pe rând de cele două personaje principale) se calează pe o construcţie dramaturgică extrem de bine conturată, cu personaje foarte bine schiţate, realiste şi vii.
Ce face regia din această scriitură: nimic important. Pus în scenă la minimă rezistenţă regizorală, spectacolul se lasă pe umerii lui Petrişor Stan, care-şi aduce experienţa anterioară în construcţia personajului, combinată, din când în când, cu imitaţii ale stilului de joc actoricesc al regizorului (care este, în primul rând, actor). Se naşte astfel un spectacol profund inegal, cu suişuri şi coborâşuri, care se văd în special în jocul doamnelor. Acţiunea trenează uneori, inventivitatea regizorală având nevoie de mai mult decât de un desen muzical, pentru a pune în evidenţă un text bun.
Totuşi, din ce în ce mai bun, Petrişor Stan reuşeşte să contureze un personaj credibil, plin, compatibil cu sine – ca maniac sexual, personaj nevrotic, cu o maleabilitate psihică maladivă, mitoman şi criminal în serie. În schimb, Cornelia Niculescu mizând pe ceva ce regizorul n-a putut oferi: o echipă, o decorticare a rolurilor, per/personaj şi per/relaţii, a textului în ansamblul său, nu iese din sine, astfel că nu reuşeşte să facă, efectiv, un rol, riscând să nu motiveze prin nimic „alegerea” sa, ca victimă, de către Ronie. Sunt momente în care-o „prinde” pe Maggie, dar, din păcate, uită repede de ea, nereuşind să facă o echipă nici cu celelalte două colege, Mirela Popescu şi Lia Deaconu, de asemenea pierdute-n scenă de regie… Deosebit de talentata Mirela Popescu este foarte nesigură pe ea, fapt care se vede în timpii şi în coloratura aproximativă a personajului jucat (mi s-ar fi părut interesantă şi o rocadă între dumneaei şi d-na Niculescu, pentru rolul Maggie!). Lia Deaconu „prinde” câteva tuşe ale personajului său, Patricia, dar nu reuşeşte să le menţină.
Astfel că fiecare actor pare că şi-a „surprins” personajul cum a putut, fără a se putea bizui foarte mult pe indicaţii regizorale clare, întrucât dl. Dan Tudor pare că nici el nu şi-a asimilat textul foarte bine, rămânând la suprafaţa unei dihotomii care, pentru a se transforma în spectacol, avea nevoie de mai multă profunzime artistic-regizorală, creativă.
Decorul, semnat de Doru Zanfir, în esenţa lui, subliniază „puritatea oarecum gri” a victimei, starea ei de profundă şi acută vulnerabilitate, „insecuritatea” uneia sau alteia dintre stări. Omul trăieşte între minus şi plus infinit, ascendentul pe care unii sau alţii îl au asupra celorlalţi putându-se sfârşi oricând; poate nici măcar unde te-ai aştepta…
Semnând şi ilustraţia muzicală, dl. Dan Tudor şi-a mai escamotat prin aceasta unele nereuşite acute, în plan regizoral, deşi lucrurile se puteau combina mult mai bine altfel…
Ce reuşeşte totuşi acest spectacol, făcut în colaborare cu Teatrul La Scena, din Bucureşti? Să promită. Să accentueze faptul că scena piteşteană are maximă nevoie de colaborări cu artiştii altor teatre, că are nevoie de oxigenul scenelor bucureştene, de personalităţi care să inducă entuziasmul absolut necesar actului cultural. Că are nevoie rapidă de tonice, de spectacole care să suscite interesul celor care joacă în ele, să le menţină viu talentul, pentru că nici o scenă nu are dreptul să-şi ucidă artiştii, să le ucidă visul, talentul. Nici măcar Teatrul Al. Davila din Piteşti!
Scris de LAURA ION
|
|
| Monged |
| Joi 13 septembrie, ora: 20.00 |
|
|
Text: Gary Duggan
Regia: Vera Ion
Cu: Sorin Poama, Alex Fifea, Alexandru Potocean
Scenografia: Stefan Ungureanu si Amalia Dulhan
Pret bilet 15 RON
Monged în slang înseamnă terminat de la băutură şi alcool. Echivalentul lui "muci" din română. Starea cînd simţi că tot corpul îţi explodează, că mintea îţi sare în aer. Că pămîntul îţi alunecă de sub tălpi ca o pojghiţă de gheaţă. Şi nimic nu mai e cum ştiai că e. În Monged, trei tineri care sfidează toropeala creierelor lor devin regii cotidieni ai avalanşei de droguri. Ating cerul şi sînt fericiţi. Pentru că de-acolo de sus sar direct în cap.
Vera Ion - poetă, dramaturg şi regizoare - a ales pentru examenul de licenţă de la Casandra o piesă care-ţi lasă ulceraţii pe simţuri. O piesă care doare pentru că lumea ei e atît de visceral-veridică, încît îi recunoşti dîrele de sînge în jurul tău. Vera Ion a tradus impecabil textul concentric al dramaturgului irlandez Garry Duggan, cu multiple noduri şi învelişuri, şi a reuşit să păstreze toate inflexiunile grele de slang combinate cu detalii de atmosferă poetică.
Monged este textul resurecţiei simţurilor, al extremei lor deflagraţii. Un text bifurcat, secţionat în părţi narative ca structură, dar substanţial dramatice în conţinutul lor. Monoloagele sînt succesiuni de acţiuni abil particularizate, sparte la un moment dat de dialoguri de cele mai multe ori comentate. Scriitura lui Garry Duggan este o cascadă senzorială. Personajele sînt experimentatori interogativi ai propriei lor somnambulice bîjbîieli. Cei pe care îi vedem zi de zi şi cărora le lipim prea des etichete ca şi cum am înregistra eprubete. Ei nu sînt doar drogaţi cu varii distonii neuro-vegetative, cum sînt numite unele dintre stările lor în limbajul de specialitate. Sînt oameni care intră într-un vîrtej imposibil de oprit, care le zdrobeşte sinapsele pînă la epuizare. Ei cad la un moment dat în tăvălugul experienţelor intoxicate de ecstasy, de mirajul miracolelor artificiale. Nu există limită care să le cenzureze impulsurile. Pentru că limitele sînt pentru grămezile de fraieri aseptici care împînzesc străzile. Pentru cei trei "magicieni" hipersenzitivi, mai departe nu e niciodată destul de departe. Îşi accelerează emoţiile ca pe nişte motoare din carne vie care trăiesc prin arderi rapide. Vertijul e lumea lor. O lume-tîrg de ratări şi frustrări. Deal-ul cu sine se face pe creier deschis. Pe creier ars.
Cine nu se calcă măcar o singură dată în picioare nu trăieşte - pare să fie motto-ul acestor abulici cărora controlul le alunecă printre degete ca un peşte halucinogen. Piesa este un fel de self-experience la puterea a treia, fără plasă de siguranţă, fără precauţii stupide. Trei tipi bezmetici se droghează şi nu mai ştiu de ei. Pierd contactul cu realitatea, uită să-şi sune iubitele, hălăduiesc prin parcuri în zori, beau rafturi de beri, intră în cele mai tîmpite încurcături, ajung în baruri cool, povestesc scene de sex şi detonează stratul de banalitate rîncedă din jurul lor. În pastilele de ecstasy, neuronii lor îşi încrustează tînjala după experienţe tari. Sînt inventatorii unei lumi în sevraj, care arde intermitent şi dement. Care se balansează fără să mai ştie dacă e noapte sau zi. Percepţiile lor se distorsionează instant şi mintea li se transformă într-un lichid pîclos.
Trei rataţi inocenţi se urcă pe-o statuie, gîndită scenografic ca un năvod de lanţuri, asemănător celor create de Gili Mocanu în expoziţia de la H'Art Gallery - Mit technik CO Consoană şi vocală - şi sfidează carapacea de jos. Trei actori de forţă îşi duc personajele prin hăţişurile creierului, reuşind să creeze din fiecare un pilon al demenţei.
Este excelent susţinută corporealitatea simptomelor dependenţei de droguri, transformarea reacţiilor trupului sub ochii noştri. Muşchii feţei se destind sau se contorsionează, ochii privesc în gol, picioarele sînt arcuri sau cărămizi.
Monged este spectacolul apogeului şi agoniei unor stări de muchie. Un spectacol în care bucăţile de semafoare suspendate se aprind şi se sting ca particule de creier excitate şi apoi anesteziate.
sursa: Mihaela Michailov
Suplimentul de cultură, februarie 2007
|
|
1 2 3 4 5 |
)
)
)
)
)
