| LA BELLA VOCE |
| 24 decembrie 2003, ora: 21.00 |
|
|
muzica vesnica ritmuri noi
cu TRIO NATALIA
|
|
| TINERI VIRTUOSI -Tzigane |
| 13 IANUARIE 2004, ora: 21.00 |
|
|
concert cameral
Mozart, Ravel – “Tzigane”
Cu Anca Vasile
Ioana Mandrescu
|
|
| Music Evening |
| Marti 20 ianuarie 2004, ora: 21.00 |
|
|
Ştefan Lovin - pian şi Călin Grigoriu - chitară
|
|
| Apolodor |
| 10 Arilie 2004, ora: 21.00 |
|
|
Ada Milea si Dorina Chiriac,dupa “Carteacu Apoldor” de Gellu Naum
Ada Milea este o artistă care fuge de celebritate, dar celebritatea o prinde din urmă. Nonconformistă, talentată, cu bun simt, la cei 27 de ani Ada Milea a devenit cunoscută chiar şi pe meleaguri străine. Exact acum un an, ea se întorcea în ţară, după un contract pe care îl semnase cu Cirque du Soleil, (Circul Soarelui) din Montreal - Canada, pentru trei ani şi cu posibilităţi de prelungire. După numai două luni de şedere pe pământ canadian, Ada Milea decide să se întoarcă în România, spre marea surprindere a cunoscuţilor şi chiar a ei. Acum este implicată în câteva proiecte cu diferite teatre şi, în curând, va lansa pe piaţă cel de-al treilea album muzical . Ada Milea a terminat facultatea de teatru din Târgu Mureş, a jucat pe scena teatrului Naţional din Târgu Mureş, 'numai roluri de lighioaie', a imprimat două albume (în 1997 şi 1999), a făcut coloane sonore în spectacole de teatru şi a cântat cam prin toată ţara.
Acum câtva timp un prieten m-a rugat să scriu ceva despre Crăciun. Dar unde să mai găseşti - re-găseşti, cum să-ţi mai aduci aminte în tumultul compromisurilor şi mitocăniei acestor vremi de inocenţa luminoasă a spiritului Crăciunului, de momentul în care darul e dar şi nu un obiect util pe care îl cumperi pentru că ai primit prima de Crăciun (scuzaţi, bonusul!), în care colindul nu e doar fundal sonor la cumpărături, ci treaptă de înălţare a sufletului, iar gingăşia copilăriei zâmbeşte adevărat, lăsând în urmă jucăriile agresive şi violente ce sclipesc metalizat în rafturile insipide ale supermarketurilor.
Înfruntând zloata rece, viscolită duşmănos, a serii de Ajun de Ajun am pornit în căutarea lui Apolodor, pinguinul călător al poetului suprarealist Gellu Naum. Pe scaunele de pluş de la Green Hours, localul subteran de pe Calea Victoriei, încălzindu-mă cu un G&T şi privindu-i pe obişnuiţii locului, actori sau scenografi, aşteptam ca pe mica scenă cu microfoane să urce Ada Milea şi să ne cânte cântecelele pinguinului plin de dor.
În blugi cu un tricou negru cu o stea colorată pe piept, a apărut Ada, însoţită de Dorina Chiriac, tot în negru cu stea în piept şi cu o şepcuţă roşie, pe post de Apolodor. Arătau ca doi puşti cu o chitară, un tandem adolescentin şi inocent. Şi au început. Dialogul lor magic, dintre voce şi chitară, dintre onomatopee şi tamburine, dintre silabe şi tonalităţi, au creat o lume bogată, fremătând a locuri exotice, deşerturi nisipind la soare şi Americi bântuite de Ku Klux Klan-işti. Apolodor cel cuprins de dor a cutreierat pământul, iar noi l-am urmat cu sufletul la gură până în lună şi înapoi, pe vapor şi în Labrador, bucurându-ne de căldura, vioiciunea şi complicitatea celor două actriţe interprete, a celor două perechi de ochi expresivi, albaştri cu sprâncene precis desenate sau pătrunzător de căprui, sclipind sub şapca roşie de pinguin. Bucuria jocului născută din versurile lui Gellu Naum, muzica Adei Milea şi charisma şugubeaţă a Dorinei Chiriac au fost Darul serii, cu majusculă.
Partea a doua a recitalului, căci chiar concert nu îi pot spune, a debutat cu o stare de nemulţumire. O parte dintre cei veniţi nu şi-au dat răgazul să asculte ce se întâmpla pe scenă, continuând să vorbească la mobil, chelnerii nu s-au oprit din servit obturând scena, iar un cetăţean turmentat, cu voce groasă încerca să fie chiar măgar. Ada, deja la al treilea cântec, a prins un fir de glăscior de la o masă din dreapta şi s-a aşezat la al doilea microfon eliberat de Apolodor. S-a făcut linişte. Colindul non-conformist al Adei suna neaşteptat în gura fetiţei care îl ştia integral. Cu generozitate de artist adevărat (şi de om cu simţul umorului), Ada Milea a acompaniat-o la chitară şi din voce pe Voichiţa Călinescu, micuţa cu "mama pictor, iar tata sculptor care organizează tabere vara". Şi nu numai atât, dar i-a cedat şi chitara, iar când luminile au căzut (se întâmplă) a luat o lumânare în palmă şi a luminat chipul copilului care, pe scena scufundată în întuneric, fără pic de trac, ne cânta imnul taberei.
Aşa s-a întors acasă spiritul Crăciunului, în flacăra unei lumânări ţinută de un artist cu inima generoasă, pentru un copil atent şi sensibil la ciuntelile lumii moderne, prinse în versurile unui colind rebel.
Articol preluat:LiterNet.ro
autor: Ada-Maria Ichim
Călători: Ada Milea, Dorina Chiriac, Radu Bânzaru, Adrian Mihai
Călători urcaţi din mers: Rareş Budileanu, Monica Ristea, Dan Rădulescu
Traseu stabilit de: Gellu Naum
Haltă: Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Sala Mică
Aşa e, în data de 24 februarie, anul curent, Apolodor a făcut o haltă preţ de două spectacole la sala mică a Naţionalului din Târgu-Mureş, acolo unde cea care l-a plămădit pe note muzicale, anume Ada Milea, şi-a început cariera. Ea a declarat în multe interviuri că aici a avut ocazia să joace plăntuţe, nebuni sau să înlocuiască pe altcineva, ocazional, în spectacole. Stau martor că aşa e. Singurul rol consistent pe care îl ţin minte a fost acela al doamnei Quickly în Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare, la absolvirea facultăţii. În rest, în Ping Body de Radu Macrinici a fost plantă carnivoră, în Înviere de Lucian Blaga a fost nebunul/mutul satului, iar în Ines de Castro a cântat puţin. Las la o parte Eu când vreau să fluier, fluier de Andreea Vălean, acolo unde a cântat şi a compus muzica. Acela e un spectacol aparte, cum nu multe au fost. Apoi Ada Milea a plecat spre Bucureşti, care i-a dat ocazia să îşi desfăşoare şi talentul actoricesc, nu numai pe cel de muzicant (atipic). A mai revenit din când în când la Târgu-Mureş pentru a compune muzică de spectacol, ca de exemplu pentru Micul prinţ de Antoine de Saint-Exupery, un spectacol frumos, cu muzică şi mai frumoasă, pentru Alge după Federico Garcia Lorca şi, recent, pentru Buratino de Alexei Tolstoi.
Atunci când am ascultat discul cu Apolodor am avut mari emoţii, pentru ca acest pinguin trist, suferind de dor, a fost o importantă parte a copilăriei mele: îl ţineam minte cu privirea lui tristă şi cu valijoara, cu notele muzicale care îi ieşeau din gâtlej, cu răbdarea lui de fier care îi trebuia ca să îşi revadă familia, am crescut împreună cu el. L-am redescoperit pe prietenul meu cu valijoară pe coperta CD-ului tot aşa cum îl ştiam, iar Ada Milea i-a dat consistenţă, glas, personalitate, tot ce îi trebuia, în fine, este exact acel Apolodor pe care îl ştiam şi pe care mi-l imaginasem întotdeauna, aşa că bucuria a fost cu atât mai mare.
O altă surpriză, şi mai plăcută, a fost să văd implicarea şi dăruirea cu care Dorina Chiriac a devenit Apolodor şi Radu Bânzaru a devenit Cămila Suzi, tâlharul din Connecticut, căpitanul de vas, savantul, profesorul din Uruguay, iar Adrian Mihai, cu faţa implacabilă, a fost, pe rând, uragan, deşert... şi alte zgomote (bine făcute). Toţi trei interpreţi vocali au dat un recital plin de bun gust şi savoare, efervescent şi amuzant până în pânzele albe (ale corăbiei căpitanului Smith). De aici am tras concluzia că nu numai Ada Milea îl simte cu toată inima şi îl cântă cu toată vocea pe Apolodor, ci şi cei doi actori, ei creând un spectacol care sper să se joace încă mult, mult timp de acum înainte (chiar dacă eu nu am să îl mai revăd, deşi tare aş vrea, îmi ajunge să ştiu că se joacă/cântă şi că astfel, pinguinul din Labrador îşi face cunoscută povestea cât mai mult şi în faţa a cât mai mulţi oameni).
Aplauzele furtunoase de la final au cerut şi bis-uri, mai întâi cu protagoniştii lui Apolodor, după care a rămas la microfon doar Ada Milea cu cântecele ei binecunoscute, spre încântarea întregii asistenţe. Spontan au păşit alături de ea actori ai Naţionalului din Târgu Mureş, care îi cunoşteau melodiile şi care erau prezenţi ca spectatori în sală. Aşa că au mai cântat Monica Ristea, cu verva care o caracterizează, Rareş Budileanu (care este una din vocile masculine de pe Republica Mioritică România, cealaltă voce fiind a lui Răzvan Exarhu) şi Dan Rădulescu, unul din protagoniştii spectacolului Eu când vreau să fluier, fluier. S-a improvizat cât încape (de mult timp nu am mai văzut aşa improvizaţii reuşite!), s-a cântat cât încape, s-a râs cu lacrimi, s-a aplaudat "la greu" (la final mă usturau palmele).
În concluzie, o fericită întâmplare muzicală, comică, literară, teatrală sau cum doriţi să o numiţi - de fapt artistică, în cel mai deplin înţeles al cuvântului - prin care cea care mai demult era "plăntuţă" în sala mică de la Naţional a fost de dată aceasta, pentru o seară, un adevărat sequoia. Fără doar şi poate, îşi merita această revenire spectaculoasă.
Articol preluat : LiterNet.ro
Autor:Mircea Sorin Rusu
|
|
| SUMMERSET PURPLE BAND |
| 10 aprilie 2004, ora: 21.00 |
|
|
Anca Sigartau, - voce, pian
Calin Grigoriu - chitara
Marius Galea – saxofon
Gabriel Spahiu – bass
Doru Diaconu - tobe
|
|
1 2 |
)
)
)
)
